În tradiţia populară, nici un eveniment important din viaţa omului nu poate fi disociat de colaci, nişte pâini albe în formă de inel, împletite din două sau mai multe suluri de aluat. Potrivit tradiţiei, colacul este şi un dar domnesc, are dimensiuni pe măsura celui care îl oferă sau primeşte şi este prezent în viaţa românului încă de la naştere. La botezul unui copil, părinţii duc colaci naşului. Majoritatea etapelor nunţii sînt însoţite de prezenţa unui colac. Miresei i se rupe un colac deasupra capului când pleacă la biserică, apoi, tinerii însurăţei duc naşilor colaci, pentru sporul casei. Dacă mireasa este dusă la nuntă cu car cu boi, animalele de la căruţă sunt împodobite cu colaci.

Vedetele urătorilor

Colacii sunt nelipsiţi la fiecare sărbătoare şi sunt vedete Anul Nou, semnificând rodul casei. În satele de odinioară, nu se dădeau bani colindătorilor, ci colaci şi un pahar de vin. Acolo unde în casă erau fete de măritat, codanele împărţeau darurile.  Eiii, şi dacă alegea un colac mai mare şi frumos pentru un anumit băiat, era semn de logodnă, o mărturisire a intenţiilor de viitor.

Colacii nu sunt lucru de glumă şi nu se fac chiar uşor. Acolo unde se mai păstrează tradiţia, gospodinele încep pregătirile cu câteva zile înainte de Anul Nou. Până atunci au grijă să facă rost de făină din cel mai bun grâu, de drojdie şi de tot ce este nevoie pentru a-şi dovedi priceperea. Împletiturile erau diferite pentru urători: copiii primeau colaci mici, tinerii, împletituri mai mărişoare, iar alaiurile de bărbaţi vrednici erau răsplătite cu colaci mari, făcuţi din cîte trei, patru cununi. Pe vremuri era foarte important ce fel de colac dădeai drept răsplată. Era mare motiv pentru gospodine să le ofere tinerilor care venea cu irozii câte un colac frumos, împletit în patru. Tot satul vorbea şi povestea cât de vrednică a fost femeia care i-a copt. Cel mai mare şi mai frumos era colacul cu care oamenii mergeau la biserică drept mulţumire lui Dumnezeu că au ajuns sănătoşi la Anul Nou şi că au avut grâu din belşug.